Pagină de Istorie Românească: Aurel Vlaicu, simbol al începutului aviaţiei româneşti

„Numele lui Vlaicu a simbolizat şi va simboliza în ţara noastră zborul, începutul aviaţiei româneşti şi pentru mulţi care au brăzdat sau brăzdează undele nevăzute ale înălţimilor, cu rapidele lor avioane de astăzi, el a fost steaua călăuzitoare a carierei lor”, notează inginerul Constantin C. Gheorghiu în cartea sa, „Aurel Vlaicu un precursor al aviaţiei româneşti” (Editura Tehnică, 1960), informeazã AGERPRES.

Aurel Vlaicu, inginer şi pilot, s-a născut la Binţinţi (sat care astăzi se numeşte Aurel Vlaicu), în judeţul Hunedoara, la 6/19 noiembrie 1882, în familia ţăranului înstărit Dumitru Vlaicu şi al soţiei sale, Ana. Era fiul cel mai mare într-o familie cu opt copii.

Pe când avea doar câţiva ani, îşi făcuse un fel de atelier în şura din fundul curţii, unde îşi petrecea de preferinţă timpul, meşteşugind fel de fel de jucării, ajutat de fratele său mai mic, Ion. Dăruia, apoi, jucăriile copiilor din sat, cu credinţa că îşi va construi altele mai bune.

Şcoala primară a urmat-o în sat, iar studiile secundare le-a făcut la Orăştie şi la Sibiu, iar în 1902 a susţinut examenul de bacalaureat.

S-a înscris la Şcoala Politehnică din Budapesta, pe care o urmează între 1902-1903. Aici, cea mai mare parte din timpul său liber îl petrecea construind modele de maşini zburătoare, încercându-le pentru a le putea perfecţiona. Uneori, câte un model se distrugea după primele experienţe, dar el cu răbdarea necesară o lua de la început, modificând tot ce constatase că nu corespunde.

A urmat cursuri tehnice superioare la Viena şi la Munchen, căutând să găsească informaţii legate de zborul realizat cu aparate mai grele decât aerul, prin biblioteci, citind reviste şi vizitând muzee, informaţiile noi erau însă puţine. În 1907, a absolvit cursurile Politehnicii din Munchen şi a primit diploma de inginer.

În 1908, pentru o scurtă perioadă, a fost inginer la Fabrica de automobile Opel din Russelheim, timp în care a obţinut şi primele lui succese. A patentat două invenţii. Era cunoscut de colegi şi de colaboratori pentru modelele lui zburătoare, pentru inventivitatea excepţională, intuiţia surprinzătoare şi dexteritatea manuală rar întâlnită. Vlaicu îi uimea pe cei din jurul lui prin simţul său înnăscut pentru tehnică.

Spre sfârşitul anului 1908, s-a întors în ţară, unde cu mijloace proprii, împreună cu fratele său Ion, în aceeaşi şură cu porumbei din fundul curţii casei părinteşti, unde făcuseră primele jucării, a construit aeroplanul fără motor „A. Vlaicu-1909”. Vlaicu a făcut primele încercări cu planorul său în primăvara anului 1909, pe păşunea dinspre Deva a satului şi pe dealul Pemului din marginea Orăştiei. După mai multe îmbunătăţiri aduse aparatului, Vlaicu a realizat mai multe zboruri la Orăştie şi la Binţinţi.

Sprijinit de Asociaţiunea ASTRA, a venit la Bucureşti, unde la Arsenalul Armatei, Aurel Vlaicu a proiectat şi a construit două tipuri de avioane monoplane, Vlaicu I (1910) şi Vlaicu II (1911).

Pentru a comanda motorul aparatului numit Vlaicu I, a plecat la Paris. Aici, şi-a îndeplinit şi o dorinţă mai veche, l-a cunoscut pe Traian Vuia, căruia i-a povestit despre aparatul său de zbor.

În mai 1910, motorul a intrat în posesia lui Vlaicu. Pe 30 mai/12 iunie, Vlaicu şi-a scos pentru prima dată aeroplanul pe câmp. După o primă încercare de zbor în ziua de 3/16 iunie 1910, a doua zi, pe 4/17 iunie 1910, efectuează primul zbor cu acest aparat, la o înălţime nu mai mare de 4 m.

În ziua de 13/16 august 1910, Vlaicu a realizat un zbor dus-întors de 16 km. Pe 15/28 august, realizează trei zboruri, ridicându-se la o înălţime la 60 m. La 17 octombrie 1910, prezintă aparatul la mitingul aviatic de la Băneasa.

În decembrie 1910, Vlaicu a început construcţia avionului Vlaicu II, în cadrul Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti. Noul avion cântărea 200 kg, iar motorul era amplasat deasupra aripii pentru a-i mări stabilitatea.

Aurel Vlaicu a învăţat singur să piloteze aparatele, ajungând în scurt timp la o măiestrie care i-a îngăduit să întreacă pe mulţi aşi ai acrobaţiei aeriene.

La concursul aviatic de la Aspen, de lângă Viena, din iunie 1912, a obţinut, cu aparatul Vlaicu II, Premiul I pentru aruncarea la ţintă a unui proiectil şi Premiul II pentru aterizare la punct fix, potrivit www.angelfire.com.

A făcut zboruri de încercare şi demonstrative şi în ţară cu acest avion (Bucureşti, Blaj, Sibiu, Braşov, Iaşi, Ploieşti, Lugoj, Orăştie, Alba Iulia, Târgu Mureş), între anii 1910 şi 1912.

Între 1912-1913, a proiectat avionul Vlaicu III, primul avion din lume de construcţie metalică, profilat aerodinamic, pe care însă nu a mai apucat să-l construiască, prăbuşindu-se cu avionul Vlaicu II, lângă Câmpina, la 31 aug./13 sept. 1913, în timp ce încerca să treacă Carpaţii. Cauzele accidentului aviatic, mortal pentru Aurel Vlaicu, nu au fost nici până în prezent elucidate.

Vlaicu III a fost primul avion din lume cu fuselajul metalic. Construcţia avionului a fost finalizată de doi dintre colaboratorii şi prietenii săi, Magnani şi Silişteanu, şi cu ajutorul pilotului Petre Macavei, în 1914, efectuează câteva zboruri scurte.

Aurel Vlaicu a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române, la 28 octombrie 1948.

Foto: pixabay.com
[the_ad id=”14304″]