Izvoru Mureşului: Letiţia Suciu adună de o viață obiecte într-un mic muzeu etnografic sau „şura cu vechituri”

O pensionară de aproape 80 ani din localitatea Izvoru Mureşului şi-a amenajat, într-o veche şură, un muzeu etnografic cu sute de obiecte care fac parte din inventarul casnic al oricărei gospodării ţărăneşti, informeazã AGERPRES.

Letiţia Suciu, o fostă profesoară de limba română, este o bucurie de femeie. De altfel, numele ei chiar asta înseamnă, „bucurie”, dar mărturiseşte că viaţa i-a fost plină de necazuri: a trecut prin război, foamete, iar tatăl i-a fost arestat şi torturat de comunişti pentru că era chiabur.

În ciuda problemelor cauzate de faptul că avea părinţi înstăriţi, Letiţia reuşeşte să termine Institutul Pedagogic din Târgu Mureş şi, după ce primul soţ i-a murit, a ajuns la Izvoru Mureşului ca profesoară de limba română, începând să colecţioneze lucruri autentice ţărăneşti.

Pe toate le-a expus acum într-o veche şură unde stăteau atât animalele, cât şi fânul pentru acestea, şi pe care „a cosmetizat-o”, aşa cum îi place să spună, transformând-o în muzeu.

Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

„Letiţia înseamnă bucurie, dar eu bucurie nu am avut în viaţă. Toată viaţa mi-a fost plină de supărări: am prins războiul, am prins foamea, mâncam de pe câmp rădăcini pentru porci, am prins comunismul, când tatăl meu a fost dus la închisoare din cauză că era chiabur şi a fost pus să tragă la plug. Şi când am făcut pedagogia, mereu eram trimisă acasă, pentru că eram fată de om înstărit. Totuşi, după ce a murit Stalin, s-au mai liniştit lucrurile şi am terminat Institutul Pedagogic din Târgu Mureş şi am intrat în învăţământ”, îşi începe povestea Letiţia Suciu, nu înainte de a-şi pune pe umeri o basma din Bucovina.

Când ajungi la micul muzeu etnografic sau „şura cu vechituri”, cum o alintă doamna Letiţia, îţi atrag atenţia, pentru început, toate lucrurile expuse afară, pe perete sau pe o mică prispă: o bucată dintr-un lanţ în care erau ţinuţi preoţii în închisorile comuniste, o vârtelniţă veche de când lumea, o maşină de cusut adusă de refugiaţii din Bucovina, o oală cu sarmale, un căluţ de lemn colorat.

Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

Deja simt că mă cuprind emoţiile, pentru că bănuiesc că în spatele uşii se ascunde o comoară, iar potcoava de pe prag îmi confirmă acest lucru.

„Şura cu vechituri” a doamnei Letiţia cuprinde sute de obiecte care făceau parte din inventarul casnic al oricărei gospodării ţărăneşti, de la război de cusut şi untar, până la covoare ţesute cu care sunt îmbrăcaţi pereţii şi este acoperită podeaua, dar şi costume populare, peretare, radiouri vechi, opinci sau o furcă de tors.

Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

„De când mă ştiu, mi-au plăcut lucrurile ţărăneşti, lucrurile vechi şi o parte le-am adunat în nişte desagi. Eu am lucrat în judeţul Mureş, la Aluniş, în primii ani, dar soţul mi-a murit şi am rămas cu copila de şase ani şi după un timp m-am căsătorit şi era Regiunea Autonomă Maghiară şi am primit post aici la Izvoru Mureşului şi aici am rămas. De cum am venit, orice vechitură a fost pusă deoparte, fără să spun la nimeni nimic, aşa mi-a fost sufletul. Nu m-am gândit la folos, m-am gândit doar că îmi plăceau lucrurile făcute de ţărani, adevărate. Lucrurile care nu le mai trebuiau, le aruncau, le puneau pe foc, eu le ceream şi se uitau lung mine, că nu ştiau ce vreau să fac cu ele”, povesteşte doamna Letiţia.

Primele care îţi trag atenţia sunt costumele populare româneşti, unele vechi de de peste o sută de ani, care au fost purtate fie de persoane din zonă, fie de prin alte părţii ale ţării, înclusiv de cei care au fost deportaţi din Bucovina.

Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

Pe peretele din faţă, doamna Letiţia a ales să expună şi costume populare maghiare, pentru că românii şi maghiarii trăiesc în bună înţelegere în Izvoru Mureşului. Mai mult, pentru că pe cămăşile populare româneşti se regăseşte tricolorul, cusut de pe vremea când drapelului românesc era purtat doar în suflet, doamna Letiţia s-a gândit să prindă o panglică în culorile drapelului Ungariei pe unul dintre costumele populare maghiare.

„În partea stângă de la intrare am costume ungureşti, primite de la bunici care nu mai sunt de ani de zile, ai căror copii i-am învăţat limba română şi care acum sunt ei la 60-70 ani. Eu şi scriu şi am umblat la fiecare casă unde erau mai ales bătrâni şi am cules povestea vieţii lor (…) şi le-am spus că dacă au ceva „vechituri” să-mi dea şi mie, şi mi-au dat. Şi pentru că aceste costume româneşti, aduse din Bucovina, au fiecare tricolor, am cumpărat un tricolor maghiar şi l-am pus pe costume, să fie împărţită bucuria între români şi maghiari”, explică fosta profesoară.

Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

Doamna Letiţia se mişcă vioi, ne arată obiectele mai interesante, le spune povestea, apoi îşi aminteşte că ar mai fi ceva de prezentat, dispare pentru o clipă în celălalt colţ al muzeului, e fericită că cineva îi apreciază muncă.

Îşi aduce aminte de „tăbliţa” pe care a învăţat să scrie şi să socotească şi o mângâie încet, pentru că acum e spartă şi nici instrumentul de scris nu mai e acelaşi.

„Mai demult nu erau caiete, se scria pe tăbliţă, aşa-i spunea. Şi pe ea a învăţat tatăl meu, născut mai înainte de 1900 şi am învăţat şi eu să scriu. La şapte ani mă învăţa, la lampă, să fac socoteli, atunci nu erau caiete, creioane”, îşi aminteşte pensionara din Izvoru Mureşului.

Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

În „şura cu vechituri”, în fapt o „şură cu comori”, se află şi obiecte liturgice, un veşmânt al unui preot care a slujit la Izvoru Mureşului, icoane vechi de peste o sută de ani, dar şi mărturii ale destinului tragic al unor persoane care au pierit în al Doilea Război Mondial.

„Aceasta este o chitanţă cu care un frate de-al socrului meu a cumpărat cercei, un inel de logodnă, bijuterii, pentru că urma să se căsătorească. Chitanţa e din 23 decembrie 1939, dar a început războiul, a fost dus la război şi a murit ca un erou, la Cotul Donului”, îmi arată doamna Letiţia peticul de hârtie, protejat de o bucată de sticlă.

Micul muzeu mai adăposteşte şi nişte opinci, despre care fosta profesoară spune că au fost purtate de soldaţi la război, dar şi o ploscă de piele, din care aceştia beau apă.

Foto: (c) Gina Ştefan / AGERPRES

„Este sufletul meu aici, este un balsam pentru anii de bătrâneţe, cu ele mă mângâi, cu curtea asta care vara e plină de flori. Aici este viaţa oamenilor de la ţară, este cultura lor, pentru că ei şi-au format cultura, ei au născocit uneltele cu care să lucreze, instrumentele cu care să cânte. Aici mă regăsesc eu. De o viaţă le adun, numai câteva luni îmi lipsesc până la 80 ani şi de când mă ştiu mi-a plăcut să adun lucrurile vechi şi de valoare”, spune doamna Letiţia, cu lacrimi în ochi.

Toate obiectele din „şura cu vechituri” rescriu poveştile celor cărora le-au aparţinut şi recreează fragmente din istoria unor comunităţi, a unui neam, dar alină şi sufletul unui fost dascăl, îndrăgostit de lucrurile autentice şi de tot ceea ce este valoros.

Şi până când vor face parte din colecţia unui muzeu autentic sau până când „şura cu vechituri” va fi deschisă publicului, nu doar prietenilor şi cunoştinţelor doamnei Letiţia, exponatele stau sfioase şi încă nedescoperite pe de-a-ntregul.

Sursa: www.agerpres.ro

Foto: AGERPRES