Care este bilanțul Tratatului de la Maastricht, la 25 de ani de la semnare? (Le Monde)

La 7 februarie 1992, era semnat Tratatul de la Maastricht, care așeza o nouă piatră la temelia construcției europene, un document care a introdus reguli criticate adesea și a devenit între timp simbolul unei Europe disfuncționale și rupte de popoare, astăzi intens criticată de mișcările eurosceptice, notează cotidianul Le Monde, într-un comentariu în ediția online de marți, preluat de AGERPRES.

Cu toate acestea, prin aprofundarea construcției Uniunii Europene, acest text fondator a pus bazele introducerii monedei euro zece ani mai târziu, în 2002.

Printre numeroasele reguli pe care le-a fixat, cea mai cunoscută — și mai criticată — este stabilirea limitei de 3% din PIB pentru deficitul public al unei țări, și de 60% din PIB pentru datoria publică. „Aceste praguri au fost fixate un pic arbitrar, pentru a asigura convergența economică a statelor membre”, reamintește Grégory Claeys, cercetător în cadrul think-tank-ului Bruegel, din Bruxelles. Liderii europeni și-au imaginat că va fi suficient pentru evitarea crizelor. Recesiunea din 2008 a demonstrat însă în mod brutal că s-au înșelat.

„A face un bilanț al Tratatului de la Maastricht este un lucru complex, pentru că depinde de punctele de vedere. Contribuția sa principală este că a permis introducerea monedei euro, față de care europenii sunt foarte atașați, în pofida crizei”, explică pentru Le Monde Eric Dor, economist la IESEG.

În rest, experții se arată mai degrabă critici. Mai întâi, pentru că un număr de state — începând cu Franța și Germania — au încălcat rapid criteriile de 3% din PIB pentru deficitul bugetar și de 60 % din PIB pentru datoria publică. Chiar dacă ar fi fost respectate, aceste criterii nu ar fi permis să se evite adâncirea decalajelor între state.

„Ultimii 25 de ani au demonstrat că regulile bugetare comune nu sunt suficiente pentru a împiedica derivele economice și bulele financiare”, explică tot Grégory Claeys.

„Trebuie spus că (Tratatul de la) Maastricht, lipsit de componenta socială, nu a introdus niciun fel de sistem de redistribuire care să permită corectarea acestor divergențe”, menționează Patrick Artus, de la banca Natixis. Și, mai ales, niciun fel de mecanism care să permită rezolvarea crizelor, mai ales atunci când un stat este amenințat de faliment. Liderii europeni au înțeles acest lucru prea târziu, când Grecia a fost pe punctul intrării în incapacitate de plată, în 2010, și apoi în 2012, odată cu criza datoriilor suverane.

În ce privește evoluția regulilor bugetare, statele membre ale UE au adoptat o multitudine de texte care să completeze Tratatul de la Maastricht și să întărească arhitectura zonei euro („two pack”, „six pack”, „semestrul european” ș.a.), rezultând însă un mecanism mult prea complicat. „Guvernanța economică europeană a devenit mult prea complexă”, explică în mod regulat economista Agnes Bénassy-Quéré, în notele pe care le redactează pentru Consiliul de analiză economică (CAE).

În prezent, țările membre trebuie să-și prezinte foarte de timpuriu bugetele către Comisia Europeană, care își dă avizul. Cu toate acestea, sancțiunile în caz de derivă sunt rar aplicate. Chiar dacă, în teorie, dezechilibrele macroeconomice sunt mai bine supravegheate, criteriile pentru măsurarea acestora sunt atât de numeroase, încât procedura devine total ineficientă.

Totodată, regulile de la Maastricht au fost ușor modificate. De acum înainte, statele membre pot, de pildă, să afișeze un deficit public structural de sub 0,5% din PIB dacă datoria este inferioară pragului de 60% din PIB, și de sub 1% dacă datoria depășește 60% din PIB.

„În teorie, această regulă este foarte pertinentă, pentru că deficitul structural nu ia în calcul imponderabilele legate de conjunctură”, explică Claeys. „Problema este însă că nimeni nu știe să calculeze în mod real acest deficit structural, iar erorile în materie sunt prea mari pentru ca regula să poată fi aplicată corect”, punctează el. „Mai mult, marea complexitate a acestor proceduri noi le face inaccesibile chiar pentru guverne, ca și pentru cetățeni, ceea ce pune o problemă de control democratic”, subliniază și Eric Dor.

În ce privește îmbunătățirea acestor proceduri bugetare, propunerile de a le face mai eficiente nu lipsesc. Trei mari curente se confruntă. Euroscepticii reclamă ieșirea din tratate, pentru ca guvernele să-și regăsească controlul deplin asupra bugetelor, renunțându-se la convergență. Pentru o parte dintre economiștii germani, ar trebui, dimpotrivă, să se revină la regulile de la Maastricht, de data aceasta însă, cu garanții că ele vor fi aplicate cu adevărat de toți, chiar cu prețul înăspririi sancțiunilor. În fine, curentul federalist consideră mai degrabă că euro nu va supraviețui decât cu condiția ca toate procedurile bugetare să fie simplificate și să fie completate, în sfârșit, cu mecanisme de solidaritate, de exemplu prin crearea unui fond de ajutor pentru țările cele mai afectate în situații de criză, sau prin înființarea unei asigurări de șomaj minimale, care ar șterge diferențele dintre țări.

Foto: AGERPRES